ne simtim uneori incatusati, prinsi in corsete de gheare care zgarie si dor. simtim cum durerea zvacneste si improsca cu sange si intuneric, cum frica ne arunca in hauri fara fund. ne simtim singuri si coplesiti. disperati si neputinciosi. vinovati si robi ai propriilor noastre limite umane. ne simtim mici si parasiti.

...in toate astea imi doresc aripi, aripi nu pentru mine, caci nu le am, aripi care sa vina de Sus si sa imbratiseze pamantul cu tot noroiul din el. aripi care sa stranga inimi si sa adune praful din minti si suflete.

aripi de ingeri care sa incalzeasca si sa intretina flacara sperantei ce lipseste. aripi care sa topeasca gheata si sa aprinda credinta in Maine in fiecare dintre noi. aripi...

care sa ne ia in brate, sa ne ofere viata inapoi, sa ne-o arate in modul acela in care ne placea odata si stiam sa o vedem. aripi albe si moi care sa ne faca sa cadem pe cald.

imi doresc... sa fiu mai mult decat sunt. sa fiu aripi pentru cei de langa mine si sa am si eu perechea mea de brate in care sa ma afund...

am visat ingeri. ei sunt aici printre noi.

Barabas

Aud un glas si vad o cruce
Eli, eli lama sabahtami
Si ma intreb unde-i dreptatea
De ce in locul meu Iisus?

R: Dar m-am suit pe Golgota
Si l-am vazut cum murea iertand
El, fiul omului
Nu, nu se poate
Cununa de spini, in cuie batut
Nu se poate, o nu, nu, nu
Eu, eu Barabas
Ar fi trebuit sa mor in locul lui

2. Pilat m-a scos din inchisoare
Achedalma era tot pamantul
Treizeci de arginti mi-a pus in punga
Si m-a asemanat cu Iuda

3. Ma simt mereu patat de sange
Si noaptea grea ma impresoara
As vrea sa plec, sa fug departe
De lume sa nu fiu stiut

eu cu mine...

mi-e atat de greu cand raman doar eu cu mine... si nu pentru ca nu-mi place de cine sunt, sau pentru ca ma urasc... ci pentru ca nu am cu cine sa ma impart, sa impart universul... visul. ma gandesc uneori daca teama mea de singuratate e ceva tipic femeiesc, sau tipic mie...?

eu cred ca femeia e facuta prin natura ei sa imparta, sa se imparta, sa dea din fiinta ei ce are mai bun sau mai rau dar sa se ofere mereu, perpetuu caci altfel nu se intregeste... orice conteaza si orice este sentiment se masoara in oferirea pe un altar suprem si primirea in suflet a tot, a orice...
ma uit la exemple feminine din viata mea sau a altora... si cele care raman singure, intr-un fel sau altul, se pierd, se dezintegreaza, devin opace si parca inutile pe pamant... si cred ca pentru o femeie singuratatea de orice fel este o boala fatala. pentru ca jertfa si daruirea sunt in natura unei femei, si cand viata sau cineva ii rapeste acest dar, cand nu mai are cui, femeia nu mai poate fi decat o frunza moarta calcata de ploaie...

e trist ca... niciodata nu e numai vina ei.
e trist ca... uneori nu mai poti umple goluri.

nu cred in zicala ca "nimeni nu e de neinlocuit"... toti suntem unici, si deci nimeni nu poate inlocui pe nimeni. nu poate trai in locul lui. nu poate sterge amintirea. nu poate fi in singuratatea celuilalt. oare viata e un fel de a ne aduce laolalta singuratatile? oare dragostea e un fel de a ne intrepatrunde golurile, pentru a le mari si cu jumatatea celuilalt care ti-a intersectat propriul gol... si de fiecare data cand se termina, singuratatea nu poate fi decat mai mare... mai intensa, mai adanca decat toate celelalte de pana atunci...

pana cand? pana la eterna singuratate cand privim de Sus?

imi pare rau ca nu a fost ca intr-un vis... cu happy end. dar pot vedea totusi happyendul cerebral din tot ce-a fost si a ramas. ma ridic cum pot si merg mai departe, cu aceleasi vise si dorinte de cand ma stiu. ma intreb daca oamenii pot fi oameni dupa ce s-au cunoscut mai mult, sau apropierea naste limite de comunicare si pe planuri neutre chiar...ma intreb daca realitatea ne-a jucat o festa, sau daca noi am jucat realitatii o festa care ne-a mers... un timp. ma intreb daca va fi mai bine asa pentru mine, pentru tine.

mi s-a spus la un moment dat ca un lucru daca nu se intampla asa cum imi doresc... este posibil sa nu fi trebuit sa se intample de fapt... undeva acolo sus cineva stie de ce se petrec lucrurile intr-un fel si nu altfel...

si eu ma incred in Dumnezeu. si in mine.

doare tot. ma dor eu pe mine. ma dori tu. au fost prea multe si au durut prea mult, ma lupt cu toate sa ies la o suprafata care sa nu ma sufoce. nu urasc si mi-ar placea sa nu fiu urata pentru nimic. nu judec si mi-ar placea sa nu fiu judecata pentru ce sunt si cat pot.

vreau doar sa nu-mi mai planga toata fiinta si sa pot... candva, sa mai simt...

un vis frumos

pielea mea a ramas cu palmele tale deasupra, cu o mangaiere de neuitat... degetele mele inca au izul trupului tau si fata ta imi este prinsa langa linia vietii din pumn... il tin strans si acum, sa nu te pierd. buzele mele au gust de mare si dor, toata fiinta mea vibreaza la gandul acelei dimineti...

"te iubesc infinit" ti-am spus... si m-am pierdut in tine. ti-am ascultat pentru a mia oara inima cum bate in pieptul pe care il doresc atat de avida... pieptul pe care il caut noptile si il plang atunci cand golul din asternut imi aduce acel conditional optativ mortal: "ai fi putut fi aici...".

iti simt inca lobul urechii rece intre buze, si membrul puternic care mi-a perforat si sufletul... simt briza si luna cum ne veghea si bratele tale inconjurandu-ma deplin. aud inca gemetul tau de eliberare si respiratia ta in parul meu... imi statea atat de bine trupul gol in imbratisearea ta... si senzatia acelor atingeri n-am s-o uit niciodata...

ne asteapta marea sa ne traim Interzisul si altadata, la malul ei ospitalier...

Declaratia de la Praga

Semnati pentru memoria lor... daca nu pentru altceva...

http://praguedeclaration.org/

te iubesc cu mila si cu groaza...

Acum sunt mai pustiu ca totdeauna
De cand ma simt tot mai bogat de tine
Si-mi stau pe tample soarele si luna
Acum mi-e cel mai rau si cel mai bine.

Si uite n-are cine sa ne-ajute
Abia-si mai tine lumea ale sale
Si-ntr-un perete alb de muze mute
Nebunii negri cauta o cale.

Si te iubesc cu mila si cu groaza
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie.

Prin gari descreierate accidente
Marfare triste vin in miezul verii
Iar eu sunt plin de gesturi imprudente
Ca sa te apropii si ca sa te sperii.

Jur imprejur privelisti aberante
Copii fragili ducand parinti in spate
Batrani cu sanii gri de os pe pante
Si albatrosi venind spre zari uscate.

Si te iubesc cu mila si cu groaza
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie.

Mi-e dor de tine si iti caut chipul
In fiecare margine a firii
In podul palmei daca iau nisipul
Simt un inel jucandu-se de-a mirii.

I-aud prin batalii din vreme-n vreme
Ostasii garzii tale ti se-nchina
Iubita mea cu foarte mari probleme
Cu chip slavon si nume de regina.

Si te iubesc cu mila si cu groaza
Tot ce-i al tau mi se cuvine mie
Ca un nebun de alb ce captureaza
Regina neagra pentru vesnicie.

genunchii la gura

am obosit sa mai sper, sa mai vreau, sa mai cred in ceva. am obosit ca om si simt cum a obosit pamantul de sub picioarele mele de propria-mi calcare... a obosit noaptea sa ma mai indure treaza si ziua sa ma adoarma in cosmaruri. am obosit eu sa mai intind mana infinitului din mine in cautarea mea. m-am pierdut undeva. in mii de particule care niciodata nu ma vor mai crea asa cum am fost candva, poate doar botita si descompusa pe alocuri. cu lipsuri din mine.

mi-a obosit lacrima si gandul se sparge ca de un mal abrupt. vine altul si ecoul lui ma sperie si ma arunca in genune. mi-a obosit suflarea si respiratia mi-e gheara pe perete scrijelita cu forta. am obosit sa mai fiu.

imi frec ochii cu dorinta acuta de ai intoarce pe partea cealalta, sa priveasca in mine... ce-a mai ramas. imi frang inima cu o putere nebuneasca, doar sa reusesc sa ma scutur de spini si sa raman nimicul acela crud. imi arunc mintea in delir si vreau sa ma golesc total sa-mi reumplu nuditatea ratiunii cu mine insami la loc.

ma vreau. dar nu mai sunt. niciunde.

ma-ncred in mine si-n nimic
sunt delir si parere
sufletul mi-e mozaic
de lacrimi amare.

ma-ncred in tine si-n nimic
in "oricum va fi bine"
pun cafeaua la ibric
si astept sa vina Maine.

mozaic intr-un ibric de lacrimi si cafea
ma sufoca Maine, si totusi e aievea
sunt parere si delir, asteptare si nimic
esti vis si durere
dragostea... vietii mele.

timpul inapoi

"hai sa dam timpul inapoi, ce zici?"

adica inapoi la ziua in care mi-ai trimis aceasta poza... si m-ai intrebat daca acolo soarele rasare sau apune... am stabilit impreuna ca e vorba de un apus. in mare. ca nu e vorba de marea noastra de unde rasare soarele.

metafora de inceput. poate ca si noi dintr-un apus ne-am creat iubirea... si ne-am inecat-o intr-o mare din care nu rasare niciodata...soarele. trist. dar adevarat.

si mai trist este ca viata merge inainte. si liberul arbitru nu are efecte retroactiv. nu putem da timpul inapoi. si chiar daca o facem pentru o secunda, o ora, o zi, cand revenim la realitate ne dam seama ca am fost dusi in viitor fara voia noastra, pentru ca timpul merge numai... inainte. ori nu putem sa ne agatam de imaginatie si vis pretutindeni, mereu.

nu regret insa timpul trecut. deloc. ramane amprenta adanca in suflet. ramane in prezent si creaza viitorul meu. dar "inapoi" n-avem cum s-o luam. din pacate.